Furie, revoltă, speranță, fericire, frică, resemnare, lacrimi. Sunt sentimentele trăite de minerii de la Lupeni, și nu numai. Un amalgam de sentimente i-au încercat pe cei care așteptau, la gura minei Lupeni. Furie și revoltă împotriva tuturor conducătorilor, liderilor de sindicat. Speranța că rudele, prietenii, ortacii lor erau încă în viață. Fericirea de a vedea primul miner dispărut scos din subteran. Fericirea că este bine – a comunicat cu soția și salvatorii: “au mâna, au piciorul”, au fost cuvintele lui la scoaterea din fundul pâmântului. Soția l-a așteptat cu lacrimi, lacrimi de bucurie, dar și de amărăciune. Bucuria de a-l vedea în viață, pentru ultimele ore, dar și de amărăciune pentru că se întâmpla din nou o tragedie în mină. Au urmat alte lacrimi, alte sentimente de revoltă, furie la momentul la care a fost scos și ultimul miner din subteran. Verdictul a fost dat de ministrul Energiei. IPOCRIT am spune. Era importantă înmormântarea la acest moment….
”Le-am comunicat că şi eu şi sindicatele depunem toate eforturile pentru familia decedatului, să asigurăm o înmormântare în condiţii bune şi un sprijin important pentru familie, care poate veni prin companie, prin contractul colectiv de muncă, şi aici poate fi detaliat de sindicate”, a declarat ministrul Energiei, Toma Petcu, cu câteva minute înainte ca trupul neînsuflețit al luliu Lucian Codlean să fie scos din subteran.
Un subteran care le-a devenit mormânt. Un strat de cărbune care le-a fost fatal. Oficialii ministerului informau, periodic, că se aud două voci, din trei. Erau însă cele două voci ale minerilor captivi în măruntaiele pământului.
În schimb, nu s-a auzit, pentru că nu s-a vrut, vocea minerilor care ani la rând au încercat să se facă auziți. Mineri, care strigau că nu mai au cu ce lucra, că își riscă viața. A dispărut și această voce. Se aude din ce în ce mai slab. Frica de a-și pierde locul de muncă este mai puternică. Speranța moare în fiecare zi…
Umili, devastați și marcați profund. Așa au fost salvatorii care au luptat metru cu metru, minut cu minut pentru a-și ajuta colegii. Minerii, salvatorii nu vor faimă. Aceștia sunt oamenii cărora nu le place lumina reflectoarelor, pentru că știu că acea lumină nu înseamnă ceva bun. După o acțiune de salvare care a durat mai bine de 15 ore, în care au luptat cu un munte de cărbune prăbușit pe o lungime de aproape 30 de metri, pentru a aduce la suprafață trei dintre colegii lor, salvatorii au ieșit profund marcați. Au mai văzut astfel de accidente, chiar mai grave. Dar fiecare accident are urmări. Fizice, dar și psihice.
„La ce să ne gândim? La copii, la acasă…Toți avem copii, toți avem familii”, spune unul dintre minerii care a luptat pentru a-și aduce colegii la suprafață. Pentru doi dintre ei, soarta a fost nedreaptă. Unul dintre ei trăiește fizic, dar emoțional a murit. Emoțional murim cu toții când astfel de evenimente zguduie Valea Jiului.
„Au fost momente dramatice. Cu ortaci de-ai noștri care strigau Ajutați-ne! Și noi ne luptam să ajungem la ei. Până la urmă, am reușit, da, dar din păcate, nu pentru toți a fost aceeași soartă”, a spus un alt miner, cu lacrimi în ochi și cu un glas tremurat.
Monika BACIU
