„Am lucrat cam cum se lucrează în Iad. Mina e Iadul”, spune Ilie Stoian, de 90 de ani, fost miner. Cine vrea să vadă cum e Iadul nu trebuie să îl caute prea departe, ci la unitățile miniere. Cu lacrimi în ochi, cu sănătatea șubrezită, bătrânul care a lucrat peste 20 de ani la mina Petrila, ne povestește din experiența sa ca miner. Nu aude prea bine, dar ne citește de pe buze. Cu un ochi râde, cu altul plânge. Mina pentru el a fost Iadul, dar în același timp mina i-a oferit și hrana pentru copii.
“Am lucrat cam cum se lucrează în Iad. Mina e Iadul. Cine vrea să vadă Iadul nu e nicăieri, în ceruri sau pe pământ, e aici, e la mină. Să vină să vadă cât mai sunt minele, să vadă. Ăsta e iadul. Noi am trăit în iad. Am lucrat ca sclavii și ne-am ales cu boli. Suntem betegi. Toate erau grele. Era greu și să ajungi la locul de muncă și când ajungeai acolo era și mai greu. Trebuia să te apleci, era intrarea strâmtă. A fost foarte greu”, ne-a povestit Ilie Stoian, fost miner, în vârstă de 90 de ani.
A plâns și plânge și acum pentru că mina Petrila s-a închis. Plânge după Iadul pe care acum îl urăște, dar în același timp plânge după Iadul în care a trăit în fiecare zi. Iadul care i-a oferit hrană, iadul pe care l-a urât, dar pe care l-a și iubit. Așa a fost și atunci. Unii munceau, alții se prefăceau.
“Am plâns când s-a demolat mina Petrila. Cine vrea să vadă dezastrul care l-au făcut guvernele de după Revoluție să vină să vadă dezastrul minei. și-au bătut joc de ea. Am trăit la mina asta, mi-am crescut copiii, a fost bună, dar și-au bătut joc de ea. Pe o parte parcă mă bucur un pic pentru că la mina asta au trăit mulți care nu au muncit, s-au făcut că muncesc și au luat bani. Au câștigat mai mult ca noi. Eu am fost miner de când m-am angajat până am ieșit la pensie, numai la front. Un an jumătate am fost artificier, dar nu mi-a convenit pentru că dădeam amenzi de acasă pentru nimicuri. Pe o parte parcă mă bucur că unii au trăit bine și nu au prea muncit”, a mai povestit nonagenarul.
Orice miner iubește și urăște mina. Orice miner își trimite fiii cât mai departe de iad. “În lumea noastră fără cer, c-așa e viața de miner” a lucrat în patru schimburi toată viața, ducându-și sufletul prin galeriile întunecate pentru a scoate la lumină cărbunii.
Cele peste două decenii petrecute în fundul pământului au lăsat urme adânci, la suprafață. Sunt urme pe chip, pe trup, dar alte cicatrici adânci sunt în suflet. Sufletul le este cufărul în care sunt ascunse cele mai triste amintiri, cele mai adânci temeri.
Cărbunele – ultima falie
“Peste 100 de ani se va mai știi unde au fost minele Petrila, Lupeni, Vulcan? Se va știi că în ținutul Superior al Jiului s-a scris o pagină de istorie comparabilă cu ceea ce se va realize în marile bazine carbonifere ale Europei? Ne gândim cu îngrijorare cu în locul orașelor înfloritoare ale secolului XX vor rămâne cartiere de blocuri șI locuințe abandonate, baze sportive sau dotări social-culturale în paragină. În lipsa reperelor representative de arheologie industrială, cu ce vom rămâne în memoria colectivă, atâta cât va mai exista pentru noi? Cu profesionalismul șI implicare până la sacrificiu în epopeea muncii sau cu cele două cuvinte șI masa distrugătoare de destine? Sau vom trăi încă o confirmare a ideii că o colectivitate care nu-șI respectă trecutul nu se respectă pe site șI are șanse mici să-șI făurească un nou viitor” – Bujor Bogdan.
“Cărbunele – ultima falie” este ultima carte lansată de scriitorul Bujor Bogdan. Cartea cuprinde viziunea din interior a istoriei nestiute a acestei zone miniere.
“Trecând 50 de ani prin mineritul Văii Jiului, o treime din vârsta pe care o am, am avut multe trăiri, multe experiențe și am constatat că o parte din ele este bine să rămână scrise. Riscăm să dispară o lume, lumea minieră a Văii Jiului, nu vor rămâne nici probe de arheologie industrială pentru că distrugem incintele și e necesar să fie multe cărți să mărturisească ceea ce a fost odată mineritul Văii Jiului, unul din pilonii industrializării României”, a spus Bujor Bogdan.
A deveni miner nu a fost pentru niciun lucrător un țel. Viața a fost cea care a scris parcursul profesional. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Bujor Bogdan.
“Mineritul nu e o profesie vocațională, atunci când am optat pentru profesia de miner a trebuit să o iubesc pentru că aveam un dosar necorespunzător și nu se putea intra la orice facultate, ulterior nu am regretat. A fost o profesie care să satisfacții în timp și spre deosebire de arhitecți care lasă în urmă un baraj, un bloc sau o construcție mineritul nu lasă nimic în urmă fiindcă toate lucrările sunt surpate. Dar rămâne un lucru deosebit: relațiile dintre oameni, care asemeni celor din tranșee, din front se leagă niște relații de o profunzime deosebită”, ne-a mai spus scriitorul.
În sufetul fiecărui miner există un amalgam de amintiri, frumoase, dar și triste. Orice telefon primit în toiul nopții prevestea o nefericire.
“În 10 ianuarie 1986 am reușit să pornit fluxul de benzi de la Mina Valea de Brazi, o performanță deosebită pentru că după mai puțin de 2 ani a intrat în funcțiune o mină de 1000 de tone. Am avut mulțumire la mina Petrila unde în decurs de 3 ani, cu colectivul pe care mi l-am format, am reușit să creștem producția cu 60% șI relațiile interumane. Trăirile sunt dureroase. Săptămânal era un telefon de noapte care îțI înfingea un cuțit în inimă șI din pat până la telefon te gândeai dacă e explozie, surpare, morț. Trăiri dureroase”, a mai spus Bujor Bogdan.
Minele se închid. Se șterg și urmele existenței lor. Rămâne cufărul cu amintiri. Unii dintre mineri le poartă în suflet unde au încercat să le închidă cu o cheie, dar nu le-a reușit. Traumele din subteran încearcă să iasă la lumină și după zeci de ani. Alții au pus amintirile în paginile cărților. Mineritul – atâta mai rămâne. O amintire!
Monika BACIU
